Aventura Madeira 2021
În 25 septembrie 2019 s-au deschis înscrierile online pentru Madeira Island Ultra Trail (MIUT), eveniment parte a Ultra Trail World Tour (UTWT) și care urma să se desfășoare în aprilie 2020 oferind posibilitatea de a alege dintre o cursa de 16k, una de 42k, una de 60k, și doua ultra mai consistente, una de 85k și una de 115k.
Mai țineți minte primul Black Friday din Romania? Imaginați-vă o turma de peste 1000 de oameni din toate colturile lumii tăbărând că viespile să prindă un loc la una dintre cele mai dificile și obositoare curse de ultra pe aceasta distanta. Nu, nu se înghesuiau să cumpere un cadou la preț bun, ci un loc pe tărâmul agoniei urcării-și-coborârii-treptelor-fară-sfârșit!
Pandemia a amânat concursul pentru aprilie 2021. Tot pandemia a făcut că în primăvara lui 2021 să fim întrebați de organizator daca dorim să optam pentru participarea în noiembrie 2021 sau în aprilie 2022. Gandindu-ne la faptul că s-ar putea să încărunțim și că la final de sezon avem mai multa diferență de nivel în picioare decât în primăvara, am optat pentru noiembrie 2021, “că să terminam și cu trebușoară asta odată”
Anul 2021 a adus o participare reușită la UTMB proba CCC (100k, 6500 d+) în august, că ultim concurs mare înainte de MIUT. Din septembrie și până la startul cursei nu am mai avut antrenamente sau ieșiri lungi, datorate și faptului că am decis în mod destul de impulsiv mutarea la Brașov, în cele câteva zile premergătoare începutului de an scolar pentru Marta, fiica din dotare. Efortul adaptării la noile culori și miresme, euforia schimbării și perioada aglomerata la serviciu atât pentru mine cât și pentru Adrian au creat un cadru interesant pentru intrarea în fenomenul MIUT.
Luni în 15 noiembrie a urmat o călătorie destul de obositoare către Madeira. Marți, miercuri și joi nu ne-am putut abține să nu vizitam minunățiile insulei și să ne năucim bine atât mințile cât și picioarele. Niste probleme digestive pentru mine și un genunchi cu probleme pentru Adi au creat un cadru emoțional ușor tensionat. Ce ne facem? Daca n-o să reușim? Daca nu mai stiu să alerg?
Și iată-ne și la mult-așteptatul start de cursa, 20 noiembrie, vineri noaptea spre sâmbăta, la ora 00:00, din Porto Moniz, pe malul vântos al Atlanticului, undeva în nord-vestul insulei.
Eu și Adi ne-am propus să pornim împreună și în funcție de cum se simte fiecare să decidem daca rămânem așa sau alergam separat. Adi era fresh, eu scheunam și mă uitam cu coada ochiului să văd daca îl apuca mila și încetinește: nimic!!! Dădea înainte pe urcarea păcătoasă de iți lăcrimau ochii.
Ora târzie, peisajul cu mici fuioare de ceata la lumina frontalei și emoțiile m-au făcut să cred că am trecut prin zone cu păduri fermecate, cum numai în Avatar găsești. Pe măsură ce urcam și pătrundeam în inima insulei simțeam însă tot mai tare frigul care a îmbrăcat crenguțele și iarba într-o pulbere lucioasa, argintie, transformandu-le în flori de mina.
Odată cu răsăritul a venit o porțiune pe care eu am savurat-o la maximum: coborârea spre Estanquinhos, în primele ore ale dimineții, pe o cărare îngustă presărată cu bolovani, rădăcini, pe sub niste crengi joase, de parca era o pădure umeda, amazoniana. Temperatura s-a îmblânzit că prin minune, culorile și sunetele s-au schimbat precum decorurile intre actele unui spectacol de teatru. Unde nu-i cap, vai de picioare, unde ești prea atent la picioare, vai de cap!
A urmat ceva suprarealist și comic, ceea ce am numit ‘The Pipe’: o urcare pe niste scări foarte abrupte, străjuită de o țeavă mare în care din când în când unii mai glumeți ciocăneau. Noroc că s-a terminat decent de repede, drumul continuând cu o urcare lunga, dar mai liniștită prin pădure și apoi pe o brână în plin soare. Adi m-a îndemnat să măresc pasul că “așa, daca stam împreună, o să tot lenevim” și am luat-o ușurel înainte.
La dropbag (km 60) am pierdut indecent de multa vreme, invartindu-mă năucă intre zona de vestiar/grupul sanitar și zona de masa, aflate în aceeași clădire dar pe nivele diferite. Încă nu eram prea convinsa că e bine să trag mai tare, de ce să risc? Desi Adi îmi spusese că sunt pe locul 3 în categorie. Eu eram disperata să-mi mențin telefonul cu bateria în stare buna, de frica să nu cumva să fiu verificata de organizatori și să nu fiu în regula dar și să-mi rămână pentru poze. În curse nu stau cu ochii pe clasament să văd daca are rost să măresc pasul sau nu. Decizia ritmului vine la mine doar dintr-o intuiție greu de descris, a nu se citi ‘după ureche’ că nu e (doar) așa. Acum îmi vine să rad, dar în ultra unele lucruri capătă o importanta distorsionata. De fiecare data mă îngrijorează alt aspect, așa că degeaba învăț din greșeli că nu apuc să aplic învățămintele. Așa e frumos, să nu te plictisești niciodată.
A urmat apoi o oprire pe marginea drumului la o mama-pisica și baby-pisica frumoase și vorbarețe foc (nu am cum să rezist, Ștefan Dan, daca citești asta…stiu, nu am ce să fac, chiar am un cult pentru pisici). Urcarea către Pico Ruivo a fost printr-o pădure călduță, cu copăcei cu tulpini lungi, subțiri, și în care mirosea simpatic a salvie.
Am savurat apoi, undeva spre apus, vestita porțiune Pico Ruivo-Pico do Arieiro în care cărarea îngustă serpuind printe stăncile înalte aducea cu peisajul din Anzi. Vedeam acolo, la altitudinea de 1800 m, o mare de stănci, o învolburare de creste suprapuse și nori albi pe un cer trandafiriu, cu treceri prin niste mini-tuneluri care păreau etape dintr-o inițiere religioasa. ‘Sus la poarta Raiului, poarta Raiuluuui’ îmi suna duios corul Madrigal în cap și am zis că n-ar strica un jeleu cu cafeina, îl meritam după peste 18 ore de căscat gura la frumuseți.
Căderea nopții a adus un peisaj de stepa sub un cer cu luna încă plina, apoi o alergare pe la poalele stăncilor, cu oceanul vuind în stangă, că să fie peisajul complet.
Sosirea a fost duminica dimineața la ora 2:00, la Machico, din nou la mal de Atlantic, în sud-estul insulei.
Aventura Madeira a durat 26 ore de efort mai întăi liniștit, apoi tot mai susținut, pe trepte de toate mărimile și materialele posibile: de asfalt, din piatra cubica, săpate în pământ și cu margini (alunecoase) de bușteni, cu muchii drepte sau ondulate. Și câteva trepte metalice.
Am străbătut 115 km cu o diferență pozitiva de nivel de peste 7300 m, dureros dar spectaculos distribuita de Al-de-Sus: 6500 m în primii 75km și restul de 800 m în ultimii 40km. Că să fie de neuitat! Cea mai grea a fost clar, prima, de 300m, că nu eram încălzită, și ultima, de 600m, că eram prea obosita; în rest le-am digerat fară să dau mărunt din buze. Inclusiv urcările pe scări mi s-au părut destul de decente, D-zeu să-l ierte pe d-l Gabony, mare om! În schimb, frățiorii mei dragi, coborârile…mi-au creat senzații foarte polarizate. Doua porțiuni mi-au plăcut “cel mai mult din lume până acum de la toate ultrele și coborârile ever date”…dar restul mi-au omorât încet și decisiv genunchii, gleznele dar mai ales creierul speriat de iminenta împiedicării și julirii.
Nu stiu daca să mă laud sau să-mi fie rușine și mai bine să tac, dar eu nu (stiu să) alerg cu bete. Țoață lumea din cursa avea bete. Toți oamenii normali au bete, mai ales la ultra. Eu – un Mowgli mic și nebun, cu mâinile (și spiritul) libere, că…atât avem.
Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de pe scări, excursia mea la viteza de croaziera, cu poze și mâncat liniștit în posturi s-a transformat în a ‘true, genuine răce’ – am pățit și eu că pisica de se vede tigru în oglinda. Dar e plăcut să te simți glorios și să tot urci în clasament, de la locul 230 în primul check-point până la 117 la general.
La femei am aterizat, că pisica, de pe locul 20 inițial pe un simpatic loc 13 și pe locul 2 în categoria 40-44 ani. Fară bete-fară căzături. Fară tras la maximum. Yay!
Statistica acestui an a păstrat nemilos proporția celor care se lasă păgubași pe traseu (1/3 din cei care iau startul abandonează), lucru omenesc pentru gradul de dificultate inclus în ‘distracția’ oferita de organizatorii de altfel super inimoși, nimic de reproșat. Daca așa e insula nu e vina lor
Evident că pentru aceasta aventura reușită trebuie să-i mulțumesc tehnicianului Mouriiiinho Radu Milea pentru sfaturi și antrenament. Am vrut mult să-i zic Guardiola, dar Mourinho e portughez și se potrivea mai bine. Schimb pe Guardiola când merg la Ultra Pirineu. Radu Pep Milea!
Acum mă mândresc nu cu una (de finisher) ci cu doua medalii (și cea de la categorie) de la unul dintre cele mai dificile și afurisite ultra la care am avut norocul să iau parte, o mașină de tocat genunchi și articulații…și ochi de la atâtea frumuseți văzute.
Și uite-așa, o omuleata obișnuită, ușor dilie, cu fustiță multicolora, a atins o stea într-o noapte de noiembrie, far-far-away, a happy tiny point în the middle of Atlantic Ocean
Gatao!
