Cand am inceput sa lucrez cu Radu la inceput de octombrie 2020, i-am zis ca vreau sa fac in curand trecerea la curse mai lungi. Nu voiam sa sar la distante mai mari nepregatita, asa ca am ales sa ma las pe mana cuiva care stie ce face, decat sa incerc sa-mi gandesc singura un plan de antrenament pe termen lung.
Doi ani si jumatate mai tarziu, aici sunt, la nici patru luni distanta de ceea ce va fi prima mea cursa de 100 km – cea mai cea dintre toate, CCC. Pana la ea voi fi trecut deja prin cateva ultra-uri mai scurte, de testat terenul si invatat: un Val d’Aran 55 km din 2021 (cand am zis, din nou, ca eu nu am ce cauta in Pirinei), un Lavaredo UltraDolomites 80 km din 2022 (prima cursa mai lunga, dar unde lucrurile nu s-au asezat asa cum as fi vrut), un Brasov 70 km si, in curand, inca un Val d’Aran 55 km (da, da, tot in Pirinei).
La inceputul anului am asteptat rezultatele loteriei ca sa ii zic exact lui Radu ce curse vreau sa fac anul asta, cu toate ca eram convinsa ca CCC-ul va fi pe lista. Planul initial a fost sa fac in primavara, pana la Val d’Aran, nu mai mult de doua maratoane. Am ajuns la concluzia ca, desi imi plac mult cursele, nu duc foarte bine un program incarcat de curse, pentru ca nu reusesc sa iau fiecare start la 100% (mental, mai mult decat toate). Pentru mine, less is more. Prin urmare, voiam sa alerg la Subcarpati Trail Run, unde am mers foarte bine in 2022, si sa revin la Eco, de care imi era dor. Insa in februarie organizatorii Brasov Marathon au anuntat o cursa noua de 70 km. Instant mi-au sclipit ochii si am zis: „Asta e sansa mea de a vedea ce pot la un ultra mediu, pe puterile mele”. Urma sa fie si un test bun, sa vedem cum sunt la cateva luni inainte de CCC si pe ce trebuie sa ne concentram.
Incepusem deja anul foarte bine. La final de ianuarie trebuia sa alerg 10 km la Gerar, ideea mea de a avea putina motivatie la antrenamentele de viteza peste iarna. Cu patru zile inainte de cursa am primit o oferta de nerefuzat: sa fac echipa la semi cu Marian si Dani, doi alergatori mult mai rapizi decat mine, cu care n-as fi crezut niciodata ca o sa alerg. Am zis: „Bine, dar sa nu aveti cine stie ce asteptari de la mine”. Intre un semi destul de tras pentru mine si Dani si o alergare easy a lui Marian, presarata cu povesti de la CCC-ul baietilor din 2021, a iesit un timp cu patru minute mai bun decat in octombrie, simtind totusi ca puteam mai bine.
Gerarul a dat tonul pentru urmatoarele doua luni de antrenamente foarte bune pe asfalt. Chiar i-am zis la un moment dat lui Radu ca in cinci-sase saptamani mi-am batut recordul pe 10 km de patru ori si pe semi de doua ori, prin tempo-urile de sambata. Desi stiam ca am facut progrese in cei doi ani anteriori de antrenamente, mi s-a parut ca perioada ianuarie-martie a dus totul la un alt nivel. Poate din exterior a parut brusc, dar eu cred ca baza foarte solida din ultimii ani a fost rampa de lansare.
Primul obiectiv intermediar din primavara trebuia sa fie semimaraton Intersport, unde simteam in sfarsit ca pot sa alerg lejer sub 2 ore. Vremea mi-a complicat putin planurile si ninsorile din saptamana cursei mi-au taiat elanul aproape complet. Am luat startul stiind ca e multa zapada pe traseu si ca nu am alergat in asa conditii decat de cel mult 4-5 ori (in toti anii de alergare, nu iarna asta!). Pana la urma, am zis ca dau tot ce pot, orice ar fi, si vedem ce iese. Speram ca daca ajung intr-un timp bun pana sus nu o sa pierd chiar asa mult pe coborare. Asa a fost si am reusit un timp de 1:58:47 — si m-am ales cu cea mai tare febra musculara avuta vreodata dupa doar 20 km, de la echilibristica facuta pe zapada.
Dupa semimaraton am inceput sa numar saptamanile pana la ultra, gandindu-ma ca trebuie sa incep antrenamentele de urcari. 3900m inseamna mult pentru picioarele mele de Bucuresti. Am reusit totusi sa adun ceva diferenta de nivel, la Goruna si la Valcea, cat sa nu ma simt complet nepregatita.
Pentru cursa i-am zis lui Radu ca am doua obiective principale: un timp de aproximativ 12 ore (si un back-up de 13, cat sa nu ma prinda intunericul) si sa ma misc cat de bine pot pe ultimii 15 km din cursa, foarte alergabili. In plan secund, mai voiam sa-mi gestionez foarte bine nutritia si sa raman conectata mental la cursa, ca sa trag cat pot.
Rezultatul? 4/4 obiective indeplinite — a fost cea mai buna si cea mai muncita cursa a mea. Lucrurile s-au asezat inca din primii kilometri, am fost a cincea fata cap-coada. Urcarea in Tampa, apoi in Postavaru a mers foarte bine, cu toate ca din Poiana Ruia zapada a incetinit putin ritmul. Am ajuns in varf cu 15-20 de minute mai repede decat imi calculasem si m-am intrebat putin daca nu cumva am plecat prea repede, dar pana la Bunloc m-am calmat putin si am ramas fix pe target.
Ziceam ca nu stiu sa cobor pe zapada, nu? Tura asta a fost si mai complicata decat la semimaraton, nu am reusit sa evit o cazatura si aproape o entorsa, dar pana la urma am ajuns la Cariera intreaga. Pe urcarea la Pestera de Lapte am mai schimbat cateva vorbe cu primii baieti de la maraton, care incepusera sa vina din urma, apoi am intrat pe lunga coborare prin Crucur pana la DN. Aici am pierdut minutele avans pentru ca, surpriza, au fost si cateva urcari care m-au scos din ritm. In plus, nu voiam sa fortez pe coborare atat de devreme.
La Bunloc am ajuns fix in 5:30h, asa cum ii spusesem lui Radu. Flask-uri de Maurten si Naak, mai multe geluri pregatite, un gel cu cofeina ca sa ma trezesc, doua pahare de Cola, incurajari de la Mihai, Frig, Adi si Diana, apoi am fost gata pentru a doua jumatate a cursei. Stiam ca urmeaza partea cea mai grea: urcarea si coborarea din Piatra Mare, unde nu mai fusesem niciodata. Urcarea a mers binisor si mi s-a parut ca timpul a trecut destul de repede. Vremea incepuse insa sa se strice; ploua si se facea tot mai frig, asa ca m-am oprit sa imi scot geaca si manusile. Chiar la fix, pentru ca imediat a inceput sa ninga. Cu vreo doi kilometri inainte de cabana am primit si vestea buna: nu mai trebuia sa facem urcarea pana in varf, pentru ca sus ningea viscolit. Parca am prins din nou avant, stiind ca mai am doar 150-200m de urcare grea, apoi gata.
Aveam ceva emotii pentru coborare, pentru ca auzisem ca prima parte e foarte tehnica. Organizatorii au spus ca e cea mai tehnica coborare din traseu, dar si cea mai frumoasa. Mie mi s-a parut doar foarte tehnica. Combinatia de abrupt (-300m pe kilometru) + noroi + multa stanca uda a fost destul de dura, asa ca am coborat incet, ca sa raman in zona de siguranta. Chiar si asa, am alunecat o data pe noroi si apoi am dat cu genunchiul de un bolovan, dar macar gleznele au scapat intregi. Ultima parte pana la Bunloc a fost alergabila, se facuse deja si foarte cald, pentru ca iesise soarele, si am incercat sa ma incurajez ca nu mai e mult pana la finish. In punctul de alimentare mi-am dat geaca jos, mi-am luat nutritia pregatita pentru ultima parte si am plecat repede, hotarata sa ma tin de cuvantul dat, ca o sa trag pe ultimii 15 kilometri.
I-am alergat, dar a fost greu. Aveam deja peste 50 km si aproape noua ore in picioare. Mi-am calculat de acasa ca ar trebui sa-mi ia cam doua ore sa ajung de la Bunloc la finish. Pana la urma am facut 1:45h, tragand de mine sa alerg usurel aproape tot. Efortul mai mare a fost cel mental. Abia asteptam sa se termine forestierul si sa ajung in Racadau, pe ultimii kilometri pe care ii stiu atat de bine.
Surpriza a venit cu doi kilometri inainte de final, la treptele lui Gabony, unde o voluntara mi-a zis ca Eny Bartok e la doar doua minute in fata mea. Nu mi-a venit sa cred, pentru ca la Bunloc am auzit ca diferenta dintre noi e de noua minute si nu credeam ca pot sa scad din ea. Sa recuperez acum doua minute in doar doi kilometri… Stiam ca e imposibil, pentru ca nu mai aveam picioare sa alerg atat de repede, dar am zis totusi sa incerc. Sa nu zic apoi ca nici macar nu m-am straduit. Momentele de genul asta te invata ca, de multe ori, limitele ti le pui singur in minte. Putina viteza la final de ultra? Da, e posibil. De prins n-am mai prins-o pe Eny, evident, dar am ajuns la nici un minut dupa ea.
Timp final: 10:33 fix. Si cu cei 3 km extra pana in varf, tot ar fi iesit sub 12 ore — „I told you so”, a spus Radu. A fost un rezultat mai bun decat speram, dar nu chiar o surpriza totala. Inainte de cursa i-am zis lui Radu ca am incredere in antrenamentele facute, ca stiu ca am avut cele mai bune patru luni de antrenament de pana acum si ca de acolo poate iesi ceva bun. Trebuie doar sa cred.
La o saptamana dupa cursa s-au dus febra musculara si vanataile si mi-am dat un reset mental, ca sa intru cu entuziasm in urmatoarea perioada de pregatire. Cu mai mult soare, fara zapada (sper), mai multi munti, inca o cursa in Spania si un plan frumos pentru inceputul lui august. CCC, here I come!
