Sunt convins că fiecare alergător amator își poate aminti cu un periculos lux de amănunte de
o perioada, mai scurtă sau mai lungă, când a pus la îndoială sensul, scopul, de-ce-ul, viitorul a ceea ce ar
trebui să abunde în satisfacții, dar uneori se pierde într-un ton plictisitor de gri cu buline negre – perpetua noastră încercare de a ne identifica cu termeni precum “sportiv” sau “atlet”. Și care, de cele mai multe ori, se pierde într-un sindrom al impostorului.
Într-o astfel de faza m-a găsit sfârșitul anului trecut. După un 2021 oarecum satisfăcător, care m-a urcat pentru prima dată pe un podium și ulterior m-a dus pe sub o poartă de finish în Chamonix, probabil am cerut prea mult de la 2022. Cu o pregnantă (uneori stresantă chiar) dorința de a mă întoarce la UTMB, pe fondul unei
personalități perfecționiste, care preferă și caută mai degrabă o auto-pedeapsă pentru un antrenament ratat decât o satisfacție de pe urmă celorlalte sute duse la capăt cu brio, am desenat un 2022 periculos. Urmau multe curse internaționale, deplasări, distanțe lungi, cheltuieli, “pietre” de adunat. La final, după câteva DNF-
uri usturătoare și o dezamăgire cruntă, într-o ploaie suedeză de noiembrie, i-am scris lui Radu că poate ar fi mai bine să renunț complet la alergare. O stare patetică, pe care cred că ați gustat-o măcar puțin, cândva, cu
ploaie sau fără ploaie. Momente în care toate sacrificiile – financiare, relaționale, sociale, toate planurile eșuate, toate promisiunile făcute către ține însuți, se iau de mâna, fac horă și îți dansează deasupra capului pe un ritm obositor și iritant. Evident, Radu a reușit să mă liniștească și mi-a propus ca în 2023 să mă întorc la curse mai
scurte, de 40-60km. Când îți zice Radu “eu acolo te văd ca și curse”, te simți atlet profesionist și ești gata să o iei de la capăt.
A urmat o pauză puțin mai lungă decât de obicei, o vacanță în care mi-am permis să iau câteva kilograme de curry și naan la bord, știind că 2023 va veni cu câteva schimbări, cu multă muncă și cu lupta de a-mi îndeplini visele și visurile – nu de a câștiga curse, ci în primul rând de a fi satisfăcut, mulțumit de munca mea. 2022 nu inclusese așa ceva și, sincer, doare tare sentimentul.
O iarnă plină de antrenamente de viteză, ore de bicicletă pe Zwift, o atitudine schimbată, modificări în programul zilnic de muncă, multă diferența de nivel și antrenamente săptămânale de deal sau munte, toate puse la un loc de calmul lui Radu și susținute cu răbdare de Sara, și pare că 2023 nu arată tocmai rău. Mi-am propus lecții și victorii mici pentru fiecare săptămână, pentru fiecare long run la munte, pentru fiecare cursă – pentru că totul să mă învețe încă puțin din ce înseamnă alergarea montană și să mă pregătească pentru OCC la UTMB 2023. Au trecut luni, antrenamente reușite, curse bune sau decente, am scăpat de surplusul de curry, Zwift-ul
este mai palpitant că niciodată, însă, absolut esențial pentru mine și acea personalitate de care va povesteam, am acceptat și asimilat acele mici victorii, precum: am reușit să mănânc 14 geluri într-o cursa! Am
reușit să alerg tare ultimii 5km dintr-o cursa de 5h! Am reușit să fixez de 5 ori bețele în centură Naked, într-o cursa de 50km, fără să mă încurc în ele și să doresc să le arunc în prima prăpastie! Am reușit să fac pași importanți spre a descoperi nutriția de cursa care să nu mă mai facă să vomit și nici să leșin după 3 ore! Am reușit să fac o coborâre de 20km în cursa fără să îmi distrug picioarele. Nu m-am tăiat la un tempo de 15km!
Sună cunoscut, nu?
Ei bine, cu o astfel de atitudine am ajuns la Carpathia Trails – Bucegi (58km cu
3500m+). Urmă să fie ultima cursa (scary…) înainte de OCC. Veneam cu multe lecții învățate în 2023, dar cu o lista de infinit mai multe necunoscute. Am simțit că Radu cere de la mine mai mult profesionalism,
mai multă atenție la detalii și, în primul rând, cere să “trag de mine”. Toate cursele anului fuseseră de pregătire, dar azi era cazul să simulez un OCC, să îmi demonstrez mie că pot rămâne concentrat 8-9-10h și lui
Radu că prezint material la care putem munci cu spor împreună în lunile si anii ce urmează.
Cu nutriția calculată și pusă la punct, cu echipamentul de OCC, cu traseul studiat și alergat aproape integral în săptămânile din urmă, cu un plan de cursa, am plecat dornic să termin fericit că “am tras de mine”. Știam că urma o zi lungă, că va fi cald și greu, dar de abia așteptam! Primii 20km i-am alergat cot la cot cu Andrei Dohotaru. Mi-
am dorit să ajung în Bângăleasa odihnit, știind că urmează peste 1500m de urcare continuă și grea. Eram
la secundă cu planul de cursă, nutriția funcționa perfect, Andrei era în formă, așa că am început împreună urcarea
spre Șaua Strungă. Nu aveam bețe, decisesem să alerg fără ele, simțind cumva că în felul asta pot
rămâne mai concentrat și pot susține un efort constant pe urcări, uneori chiar alergând. După o urcare bună, în care am depășit constant, am ajuns împreună în Strungă și am fost anunțați că suntem pe locurile
11 și 12. Atât mi-a trebuit să aud, am luat cuvintele astea în mâini și mi le-am pus deasupra capului cu dorința de a le folosi în următoarele 5-6h ca motivație, ca punct focal, pentru a reuși să rămân concentrat până la final.
Nu de multe ori pun preț pe clasamentul provizoriu din timpul curselor, și chiar de și mai puține ori am ocazia să mă lupt pentru top 10 sau chiar top 5. Astăzi, însă, mă simțeam foarte bine – era șansa mea să lupt, în sfârșit! Spre Bătrâna, Andrei a rămas puțin în urmă. Îmi propusesem ca pe segmentul Strungă-Omu să forțez, să depășesc cât de mult pot. Cunoșteam bine traseul, îl alergasem în urmă cu o săptămână, îl calculasem. Am ajuns la Omu pe locul 6, după o lupta necaracteristic de bună cu mine însumi. Chiar mă simțeam bine și motivat la km 30? Nu aveam
gânduri de abandon? Nu îmi venea să vomit și să arunc gelurile în prima groapă?
O coborâre bună până în Padina, o urcare decentă înapoi în Strungă, și eram mai
hotărât că niciodată să îmi mențin poziția a 6-a. Sigur, 5 suna tentant, dar știam că îmi va fi imposibil să recuperez
35min față de Bogdan Petruțu, mai ales că urma Leaota, un segment ce te toacă mărunt, mai ales la nivel emoțional. Acei 8km par 80, expuși la soare și vânt. În spate, la câteva vârfuri distanță se vedea tricoul bleu al lui Andrei.
Oricât de mult mi-a plăcut să alergam împreună primele 3h din cursa, acum l-am luat ca reper și am fugit de el ca de urs. A trecut și Leaota, percepută că o infinitate dureroasă, iar ultimii 10km, majoritatea în coborâre, au fost atât
o fugă de Andrei cât și o fugă către bucuria conștientizării faptului că am rămas concentrat 9 ore și am “tras
de mine”. Am avut parte de un finish emoționant, toată lumea fiind adunată pentru a-l primi pe câștigătorul de la cursa de 102km, venit la câteva minute în urmă mea. Sara, arsă de soare, finisher la cursa de 6km, era acolo:
“e prima dată când mă suni în timpul cursei ca să mă întrebi pe ce loc ești…?!!”
Părea că am reușit – multe mici victorii, care adunate se simțeau ca un loc 1. Multe lecții, dar parcă acolo, pe covorul albastru de finish, cu medalia la gât, e momentul mai degrabă de a rămâne la victorii. Urmează 2 nopți de nesomn, pline de cofeină și acid lactic, numai bune pentru analiză lecțiilor. Acum, însă… nu ai chef de ele.
Am tras de mine. Radu pare mândru.
În 9 săptămâni, OCC. În 4 săptămâni, un cantonament lung în Alpi, cu Marian. După
Carpathia, pare că există speranță. Speranța că voi câștigă la OCC? Nici pe departe. Speranța că mă
voi consideră atlet profesionist? Nicidecum. Speranța, în schimb, că voi trece pe sub poarta din Chamonix
mândru că “am tras de mine” și că, în 2023, hora sacrificiilor ce îmi dansează deasupra capului pare mai silențioasă
decât în 2022.
