CCC a fost principalul meu obiectiv de anul acesta – si, de fapt, din ultimii doi-trei ani, cat am muncit cu pasi mici catre primul meu ultra. Cu gandul la cursa asta am iesit la fiecare alergare din ultimele noua luni, cu gandul la CCC m-am trezit de nenumarate ori inainte sa rasara soarele si am iesit la alergat indiferent de vreme, chef sau oboseala.
Dupa un inceput de an foarte bun, care a culminat cu un rezultat bun la Brasov, am continuat pregatirile pentru vara cu o saptamana in Thassos, prilej bun sa ma obisnuiesc cu caldura si terenul pietros, similar cu ce aveam sa intalnesc in Pirinei, la Val d’Aran. Cursa de 55 km din Spania n-a mers asa de bine cum as fi vrut, dupa ce una din sectiunile tehnice din cursa m-a cam epuizat mental (din nou!) si m-a lasat fara energia de a mai trage pentru timpul pe care mi-l doream. A fost, in schimb, o lectie buna despre momente dificile in cursa si cum sa le depasesc.
Odata revenita la Bucuresti, credeam ca sunt pregatita pentru ultimele doua luni de antrenament, dar m-am lovit de o lunga perioada de oboseala fizica si psihica. Partial din cauza temperaturilor foarte ridicate care m-au chinuit saptamani intregi, partial din cauza oboselii cumulate de la inceputul anului, fara nicio pauza reala, in iulie am avut cea mai proasta perioada de antrenament posibila. Nu aveam energie, alergarile nu-mi ieseau deloc, depuneam eforturi mari ca sa alerg la viteze mult sub ce reuseam in primavara… Spre finalul lunii i-am scris lui Radu, panicata, ca nu stiu ce se intampla si ca nu ma simt deloc in forma. A reusit sa ma linisteasca, sa ma faca sa cred ca forma fizica este totusi inca acolo, si ca totul va fi bine pana la 1 septembrie.
Apoi a venit momentul mult asteptat: tura de recunoastere pe traseul CCC. Doua zile, Courmayeur-Champex si Champex-Chamonix, in care sa vad traseul cap-coada, pe lumina, si sa ma bucur de el in timp ce analizez fiecare urcare si fiecare coborare. Faptul ca m-am simtit extraordinar in acele doua zile a fost boost-ul de energie si incredere de care aveam nevoie inainte de cursa.
Fast-forward patru saptamani mai tarziu, am ajuns la Chamonix aproape fara emotii. Stiam exact ce ma asteapta, iar asta m-a ajutat sa fiu foarte linistita in zilele dinaintea cursei, sa pot sa ma bucur de atmosfera din oras si sa-i incurajez din toata inima pe Dani si Raluca la OCC (cu gandul ca poate la anul fac si eu downgrade la cursa „scurta”).
„Don’t stop until you’re proud” a fost mantra cu care am plecat din Courmayeur vineri dimineata, cu un singur gand in minte: sa ma bucur de fiecare moment din cursa, chiar si de cele grele, pentru ca am muncit enorm ca sa ajung acolo. Am avut si un obiectiv de timp, de a alerga sub 20 de ore – un calcul realist, am zis eu, cu toate ca Radu a fost ceva mai optimist si a zis ca poate fi mai bine de atat.
Prima urcare este si cea mai lunga din cursa – aproape 10 km cu 1300m+ (celelalte avand, in medie, cel mult 4-5 km lungime si 700m+). Am plecat incet, in ritm confortabil, si am profitat de blocajul creat cand s-a intrat in poteca ingusta ca sa stau de vorba cu doi alergatori din Germania si Statele Unite. Am aflat ca toti trei speram ca este, in sfarsit, anul lui Jim. In jurul nostru, atmosfera era parca prea serioasa – oamenii erau suparati ca trebuie sa stea la coada sau ca unii incearca sa se bage in fata. Eu am ramas relaxata, stiind ca ziua este abia la inceput, dar cand am prins putin spatiu de manevra, in urcarea spre Col Sapin, am facut cateva depasiri si am urcat in ritmul propriu spre Tete de la Tronche. Am ajuns sus cu vreo zece minute mai tarziu decat speram, la fel si la Bertone, dupa prima coborare, dar am ales sa raman calma si sa nu fortez in incercarea de a recupera. Stiam ca risc mai mult daca trag tare la inceput, decat daca merg in continuare in ritm controlat. Desigur, putea fi nerealist gandul ca voi reusi sa recuperez in a doua jumatate a cursei, cand voi fi deja obosita…
Sectiunea dintre refugiul Bertone si Grand Col Ferret este, de departe, cea mai frumoasa din cursa. Peisajele sunt absolut spectaculoase, iar faptul ca traseul este alergabil – mai putin urcarea in Col Ferret, desigur – iti permite sa scoti ochii din pamant si sa te minunezi de ce vezi in jur. Daca ar fi sa aleg un singur traseu pe care sa aleg iar si iar si iar, asta ar fi.
Inapoi la realitatea cursei – in aceasta parte a traseului, am cam suferit de sete. A fost mai cald decat ma asteptam si a trebuit sa-mi ajustez putin planul de nutritie, astfel incat sa beau mai multa apa (in loc de carb drink mix, asa cum intentionam). Noroc ca stiam traseul si am mai luat apa din puncte intermediare, nu doar din checkpoint-uri. Temuta urcare in Grand Col Ferret mi s-a parut mai grea decat la recunoastere, dar nici de data asta foarte intimidanta. Probabil ca statutul i se trage de la UTMB, unde altfel suferi pe-acolo, la kilometrul 100.
Dupa Grand Col Ferret urmeaza 19 kilometri de (aproape numai) coborare, iar acesta este momentul-cheie al cursei. Sa stii sa te stapanesti, sa nu fortezi pe o coborare extrem de alergabila, care te invita sa lasi gravitatia sa faca toata treaba si sa prinzi viteza. Mie nu-mi plac coborarile tehnice, asa ca partea asta de traseu, cand intri in Elvetia, mi se potriveste la perfectie. Poate intr-o zi o s-o fac si la viteza mai mare, dar in cursa e cazul sa te abtii, ceea ce am si facut.
Intre timp, in La Fouly am trecut de borna de 40 km si 2800m+, in 7h 29. Cu vreo 20 de minute mai mult decat speram, dar in continuare nu m-am panicat. Pe ultima parte a coborarii m-am reintalnit cu David, amicul german, si am realizat ca suntem intr-un joc de „catch up”, in care eu merg mai bine pe urcari, iar el ma prinde din urma pe coborari. A fost amuzant, ceva sa-mi mai distraga atentia pe parcursul cursei.
La Champex-Lac (9h 32), primul checkpoint cu asistenta, m-a asteptat Mihai cu mancare solida si Cola. Planul era sa nu stau mult in punct, doar cat sa mananc ceva (paste, sandvis cu unt de arahide si dulceata, adus de acasa, si napolitane Naak), sa-mi iau nutritia pentru a doua jumatate a cursei, sa ma schimb in ceva mai calduros, daca e cazul, si sa-mi pun la indemana frontala.
Dupa fix 15 minute am iesit din punct pregatita pentru ce a mai ramas. Din pacate, am plecat atat de concentrata ca n-am apucat sa admir statiunea si lacul, pe care la recunoastere nu le-am vazut asa bine din cauza ca ploua torential. Pe coborarea spre Plan de l’Au am mai stat putin de vorba cu David si o englezoaica, apoi am urcat in ritmul meu spre Alpage de Bovine. Urcarea asta e destul de grea, tehnica pe alocuri, si aici m-a prins si intunericul. Tot aici am avut primul (si singurul) moment cu adevarat dificil din cursa, iar mintea mea a trecut rapid la ganduri negative, precum: „Mai e atat de mult, inca 40 de kilometri, adica vreo opt ore, de ce n-ar fi ok sa ma opresc la Trient?”
Am fost insa suficient de lucida incat sa-mi dau seama care e problema: mi-era somn si foame! Era deja trecut de ora 20:00, eram treaza de 15 ore, se intuneca si ochii depuneau tot mai mult efort. Mi-am scos frontala, am luat un gel cu cofeina si am continuat cu gandul sa mai iau inca un gel peste 15 minute. Muzica si energia voluntarilor de la La Giete m-au scos din letargie si mi-am revenit pe coborarea spre Trient, unde mi-am pus in gand sa mananc mai bine. Coborarea mi s-a parut mai complicata decat la recunoastere, dar altfel stau lucrurile pe intuneric si dupa multe ore de efort. Cu vreun kilometru inainte de checkpoint m-am intalnit iar cu David si l-am avertizat ca urmeaza cea mai grea urcare din concurs. Dar mult a fost, putin a ramas.
La Trient (13h fix, tot peste estimari, cu toate ca recuperasem zece minute de la Champex pana acolo) am mancat orez cu branza si un sandvis, am schimbat bateriile la frontala, am baut Cola si am plecat cat de repede am putut. Primul kilometru este aproape plat, apoi incepe o urcare scurta, dar foarte abrupta: in primii 2 km se aduna cam 550m+. La un moment dat chiar mi-am pornit traseul pe ceas, pentru ca voiam sa vad cat mai e din segmentul de urcare. Intre timp il depasisem si pe prietenul german, care plecase mai repede decat mine din Trient, cu gandul ca sigur ne revedem pe coborarea lunga spre Vallorcine. Spoiler alert: nu m-a mai prins din urma, ne-am intalnit a doua zi in oras si am aflat ca a venit la zece minute dupa mine.
Pe coborare am avut parte de o surpriza. La recunoastere am facut portiunea asta cu Marian si Dani, care ne-au dus pe un drum forestier foarte alergabil. Motiv pentru care am inceput coborarea foarte entuziasmata, cu gandul ca mai recuperez niste timp, astfel incat sa reusesc, poate, sa ma incadrez in 20 ore. Dar, ce sa vezi, coborarea a fost prin padure, pe un traseu pe care-l stiam din 2021 si care mi s-a parut si atunci, cu picioare odihnite si pe lumina, complicat. Este o coborare abrupta, tehnica, plina de radacini, si te scoate din minti atunci cand esti la kilometrul 80.
La Vallorcine am ajuns dupa 15h 42 (15 minute peste estimari…) si am stat mai putin de zece minute, cat sa mananc ceva si sa-mi pregatesc un Maurten cu cofeina, sa schimb frontala si sa-mi iau castile. Intentionam sa fac ultima urcare cu muzica, pentru un plus de energie. Cand am plecat din checkpoint, i-am zis lui Mihai ca nu cred ca-mi iese sub 20 de ore, dar imediat dupa am facut niste calcule in minte si-am realizat ca, de fapt, sunt mai putin de 20 kilometri pana la finish, cam 11 de urcare si 7-8 de coborare. „Poate…? Sa sper oare?”, ma gandeam. Daca nu incerc, sigur nu iese.
Pana in Tre le Champ, unde incepe cu adevarat urcarea, am prins cateva cantece bune si parca am zburat. Apoi a urmat singura necunoscuta din cursa. Cu vreo zece zile inainte de concurs, organizatorii au anuntat ca nu vom face faimoasa urcare spre Tete aux Vents, ci ca vom urca spre La Flegere pe alt traseu: o urcare mai domoala, impartita in doua de o coborare scurta. Nu m-am agitat sa fac sectiunea asta cu cateva zile inainte de cursa, stiind ca nu voi castiga prea mult daca o stiu. La urma urmei, la kilometrul 90, pe intuneric, nu avea sa faca nicio diferenta daca stiu sau nu traseul.
Mental, insa, cred ca m-ar fi ajutat. Primii kilometri de urcare au trecut relativ repede, apoi a venit sectiunea de coborare. Nu a fost lunga, cel mult 1,5 km, dar extrem de tehnica. Abrupta, cu multe radacini, si o portiune absolut oribila, numai bolovani, poteca ioc! Nu ma gandeam decat cum ii va lovi sectiunea aceasta pe alergatorii de la UTMB, dupa 160 km de cursa. Asta, si sa nu cumva sa-mi rup ceva! Cu picioarele intregi, dar deja epuizata mental, am intrat in ultimii trei kilometri de urcare, iar aici deja ma intrebam cat mai avem, ma tot uitam in sus asteptand sa iesim din padure si sa intram pe partia de schi, care nu mai venea. Sincer, nici urcarea spre Tete aux Vents, cu traversarea spre Flegere, nu-mi sunt foarte dragi, fiind cele mai tehnice portiuni din traseul clasic, dar cred ca le-as fi preferat.
Apoi, in sfarsit, lumina. Statia de telecabina de la Flegere si ultimul checkpoint. 18h 34. Practic, obiectivul era ca si indeplinit: sigur sub 20 de ore. Ma mai desparteau de finish doar ultimii kilometri de coborare. N-am avut nicio speranta ca voi putea alerga prima parte, care este destul de tehnica, cu multe radacini pe serpentinele din padure, dar am crezut ca de la cabana Floria o sa pot alerga usurel pana la finish. Energie mai era, in mod surprinzator, dar picioarele pur si simplu nu m-au mai ascultat. Cei peste 6000m de coborare s-au dovedit a fi prea mult. M-am rezumat la a cobori la pas pana in oras, abia dupa ce-am intrat pe plat am inceput din nou sa „alerg” (mult spus, 8 pe mie pare alergat la kilometrul 99).
Cand ajungi la 5 dimineata la finish nu ai parte de nicio primire zgomotoasa. Pe ultimul kilometru inainte de finish sunt doar cativa suporteri rataciti, o mana de oameni care-si asteapta si ei prietenii nebuni. Cu siguranta ar fi fost mai memorabil sa ajung mai tarziu, dimineata, in aplauzele celor iesiti sa-si bea cafeaua pe stradutele din Chamonix, dar pentru mine a contat enorm ca am reusit sa trec linia de finish atunci, pe intuneric, in 19h 46. Si da, a fost cu lacrimi de bucurie, pentru ca a fost cea mai buna prima cursa de 100 km pe care o puteam face. Era sa plang si dupa, in drum spre cazare, care era la doi kilometri distanta, cu urcare la final.
Vreau sa fac din nou 100 de kilometri? Nu stiu, nu cred, poate? A doua zi ii ziceam lui Radu ca sigur nu, nu e de mine, e foarte dificil, orele de noapte sunt grele si n-au niciun haz. „Pai tu credeai ca exista placere in treaba asta? Aia vine dupa!” La naiba, a avut dreptate. Din nou. Dupa patru zile, negrul nu mai e asa negru, durerile au trecut si a ramas doar bucuria ca mi-am indeplinit un vis.
PS: Sa vezi cu ochii tai finish-ul celor care termina UTMB dupa 40 de ore de efort, in aplauzele unui oras intreg, este ceva cu adevarat extraordinar, mult mai emotionant decat finish-ul castigatorului (sorry, Jim <3).
