OCC sau un vis implinit…
Dupa CM din iunie, m-am demoralizat putin si mi-am pierdut motivatia. Nu a iesit cum mi-as fi dorit si nu a fost nici ziua mea buna. A urmat Lavaredo, la 2 saptamani dupa… obiectivul meu principal. Eram atat de obosita psihic si fizic. Aveam deja 2 curse (CM si Retezat SkyRace) in 2 saptamani si urma si a 3-a, deloc usoara. Eram putin ingrozita ca poate ma accidentez, poate imi cedeaza corpul, poate ma imbolnavesc. Ma gandeam daca chiar o sa pot duce pana la capat aceasta cursa. Trecusem si printr-o accidentare in luna aceea… toate acestea ma puneau putin cam mult pe ganduri si eram foarte stresata.
Inainte sa plec in Dolomiti, mi-am spus: ”Stop! In ritmul asta vei ajunge sa urasti ceea ce faci. Trebuie sa te bucuri de experienta. Trebuie sa iti amintesti de ce alergi. No more pressure! Nu ai de dovedit nimic nimanui. It’s your journey. Ai platit pentru asta. Have fun!”
Lavaredo a fost o cursa mai mult decat reusita. M-am simtit extraordinar si dupa o batalie la finalul cursei, am reusit un top 3, loc ce mi-a adus calificarea imediata la UTMB. Nici nu visam anul asta ca voi ajunge in Chamonix, din nou si imi voi indeplini unul din obiectivele de pe lista mea, acela de a participa la UTMB.
Cu un nou obiectiv si un alt mindset, am inceput pregatirea pentru OCC. Inainte sa plec in Chamonix, am avut cateva curse reusite, care mi-au ridicat moralul si am prins mai multa incredere ca pregatirea merge bine si ca totul va fi ok la cursa.
Ma simteam mai bine ca niciodata la antrenamente. Stiam ca sunt pregatita pentru cursa asta chiar daca universul a incercat sa imi puna bete in roate inainte cu 2 saptamani.
Dupa o accidentare in Retezat si o problema de sanatate, am ramas optimista si nu am lasat sa ma mai afecteze nimic din punctul asta de vedere. Imi doream o cursa reusita si eram convinsa ca va fi o zi buna.
Am plecat cu ideea ca voi face un timp de 7h30 sau 8h in cazul in care am probleme si nu ma simt bine. Nu stiam traseul, nu am vrut sa stiu prea multe, am facut o singura urcare in recunoastere si pe aia gresita. Am decis sa fiu surprinsa si sa ma bucur de fiecare moment din cursa.
Startul s-a dat din Orsieres, Elvetia. Eram o multime de oameni, pe o straduta atat de ingusta si imi era groaza de cum se va pleca in toata nebunia aia.
A venit timpul sa ma pun la start in multime, inundata de emotii. Emotii pe care am incercat sa mi le stapanesc inainte cu o saptamana si toate au iesit la suprafata in dimineata aceea. Eram depasita si cu lacrimi in ochi… nu imi venea sa cred ce urmeaza sa fac. In momentul ala nu eram constienta ca va fi cea mai lunga cursa a mea. Nu eram constienta cat o sa doara sau de ce trairi voi avea parte in timpul cursei si la finish. Eram nerabdatoare sa iau startul si sa imi mananc croissant-ul la finish (ceea ce nu s-a intamplat, pentru ca dupa o cursa nu prea iti vine sa mananci nimic, dar tot timpul imi fac un filmulet dragut in cap cu ce o sa fac dupa ce termin o cursa ca sa imi tina mintea ocupata cand e greu).
In dimineata cursei m-am trezit la 4:00, fara ceas, din cauza emotiilor si mai aveam o ora jumatate in care puteam dormi. Nu s-a intamplat.
Am avut si niste probleme cu tensiunea dupa ce m-am trezit, era prea mica. Probabil eram putin deshidratata pentru ca au fost zile friguroase si recunosc ca am uitat sa ma hidratez cum ar fi trebuit. Dupa o cafea tare si pulsul marit de la start, mi-a crescut tensiunea brusc si mi-a cauzat putine probleme in prima jumatate a cursei. Urechi infundate, ameteli, senzatii ciudate si de amorteala la brate, chiar si picioarele s-au simtit nu foarte normal pentru inceputul cursei. M-am panicat pe moment si deja imi dadeam filme ca va fi rau, dar indiferent de situatie, eram all in si hotarata sa trag de mine atat cat se poate. Ajungand in anumite puncte, realizam ca nu merg foarte rau si timpii sunt mai buni decat ii estimasem eu cand mi-am facut planul cursei. Pe prima coborare dupa Champex Lac, incepeam sa depasesc bine de tot, mai ales pe portiuniile tehnice. A venit urcarea de la Col de Balme si ma simteam mai bine, imi gasisem ritmul si ma jucam mata-prinsa si prindeam tot ce se putea.
Eram foarte hotarata pe partea de alimentatie sa nu fac nici cea mai mica greseala si aveam setata o alarma in cap. Trebuia sa iau gelurile chiar daca nu simteam nevoia. Asa am si facut. Mai putin partea solida, care a fost inlocuita cu gelurile de rezerva. Eram sigura ca o sa car cu mine Haribo degeaba. Le mestec, dar nu le puteam inghitii si am schimbat cu gel si nici nu am mai incercat sa le mananc.
Ma apropiam de km 40 si ma simteam strong. Apoi au venit incurajarile de la TeamRun. Nici nu stiu cine imi striga numele atat de tare de ma lua cu fiori. M-au activat si a fost o surpriza neasteptata si foarte placuta sa fie pe traseu, plus ca mi-au facut si niste video-uri foarte faine. A contat enorm si le multumesc pentru tot. Eram in transa mea si antisociala. Sorry! Imi amintesc ca Marian, alerga pe langa mine si l-am umplut cu ambalajele de la geluri si el incerca sa imi spuna ce sa mai prind in fata. Eu habar nu aveam cu cine vorbesc, eram prea focusata.
A urmat ultima urcare de la Flegere. Abia asteptam sa ajung pe ea pentru ca stiam ca acolo se termina greul si apoi it’s all downhill. Dar… greul cel mai mare mi s-a parut pe ultimul km al urcarii. Cred ca era km 45-46, si aveam mai bine de 5h jumate in cursa. Mi se parea ca mi s-a cam terminat energia si nu mai puteam sa imping in picioare, nu tin minte daca luasem sau nu, un gel care aveam in plan sa il iau. Apoi a venit momentul cand iti pui intrebari si te lupti cu mintea putin : “Ce caut aici?” si “Cine m-a pus la asa distanta ?”, cand eu normal la km 45 termin cursa. Dar si cand am ajuns sus… i-am dat la vale fara sa ma mai opresc. Coborarea de la Flegere, mi-a chinuit in ultimul hal picioarele, mai ales ca dupa Col de Balme, m-am ales cu o besica urata in talpa, care pe final a devenit insuportabila si greu de ignorat, iar pe coborare a fost chinul de pe lume. Imi doream sa se termine cat mai repede.
A fost un “chin” pe care l-as repeta maine.
Finalul a fost ceva de nedescris. Doamne, cate incurajari si emotii! Ultimul km prin Chamonix, cand te doare tot, inconjurat de multime, nu mai conteaza nimic si nu mai simti nici durerea. Pur si simplu te bucuri de moment. Apoi vezi ditamai poarta de finish si realizezi ca e gata… si parca iti pare rau ca s-a terminat.
Faptul ca am terminat aceasta cursa in 6h42 si pe locul 36, a fost pentru mine mult mai mult decat 10 curse castigate acasa. Nu se compara.
Coach stia ca pot… dar nu a vrut sa puna presiune. M-a lasat in filmul meu si a iesit bine. Dupa cursa mi-a zis: Sezonul nu e gata!
Na…atunci, back to work.
